Muzica populară este un gen muzical hibrid, rezultat din confruntarea ansamblurilor de instrumente populare cu lumea orășenească și cu realitatea social-politică din prima jumătate a secolului XX. În anii 1990, un nou val de schimbări în societate și în culturile de masă a dus la apariția unui subgen al muzicii populare, pentru care se folosește frecvent apelativul de „muzică etno”.

Cu o reprezentare deosebită în Balcani și în țările din fostul bloc răsăritean, genul este recunoscut de puține limbi ca atare, fiind în cele mai multe cazuri inclus în noțiuni vecine precum: muzică tradițională (folclorică), muzică lăutărească, muzică folk, mai rar chiar și în muzica ușoară sau pop. Se produc multe conflicte terminologice la traducerea acestei noțiuni tocmai din pricina orizontului cultural diferit de la o țară la alta.

La finele anilor nouăzeci și-a făcut apariția o nouă ramură a muzicii populare în Europa de Est; în România, pentru descrierea sa a fost revendicat numele de „muzică etno”, sugerând existența sa ca gen muzical distinct. Sunetul este radical modernizat: schimbarea instrumentelor acustice în altele electro-acustice (chitară electroacustică) sau chiar electrice (chitară bas electrică în locul contrabasului), împrumutul de sonorități din muzica pop (efecte sonore specifice, tobele electronice, bateristul electronic, numeroase sintetizatoare), înlocuirea solistului cu un grup de soliști, folosirea unei secții ritmice mult mai pronunțate și a unui tempo mai mișcat. De multe ori, versurile sunt creații contemporane, dar sunt și reluate piese de renume din muzica populară sau folclorică.